M-am (re)format ca mentalitate și direcție în Echipa Prispa – www.prispa.org, prima echipă a României care a participat la Concursul Internațional de Arhitectură și Case Solare – Solar Decathlon Europe 2012- www.sdeurope.org – în care studenții din întreaga lume trebuiau să cerceteze, să proiecteze și să construiască o casă care să funcționeze exclusiv cu energie solară. 

Proiectul a fost dedicat universităților din întrega lume și astfel noi am concurat cu Germania, Franța, Ungaria, Spania, Italia, Marea Britanie, China, Brazilia, Japonia, și câteva alte țări, cărora li se aplicau aceleași reguli. In cadrul concursului, în cei 2 ani de voluntariat, noi ca studenți și proaspăt absolvenți de la cele 10 facultăți implicate am realizat tot – proiectare, cercetare, strângere de fonduri, execuție, manoperă, finisaje, instalații, am prefabricat casa in curtea facultății din București, am demontat casa, am pus-o pe tir-uri, am mers la Madrid la concurs în 2012, am participat, am câștigat o serie de premii și ne-am întors cu casa în România. Am fost singura echipă din concurs care a vândut casa ca imobil de locuit, și nu ca pavilion.

Reasamblată lângă Bacău, casa PRISPA a fost prima casă solară din România, care a făcut loby masiv pentru a se putea conecta la sistemul energetic național pe sistemul consum – injectare energie în rețea.

Pentru mine personal a fost o experiență greu de descris și mi se și reproșează că vorbesc prea mult despre acest subiect. A fost proiectul pe care mi l-am dorit toată facultatea și care mi-a dat direcția de  și care adliteram a bătut la ușă – atunci când Ancuța Neagu, căreia îi sunt reconoscător, a venit la noi în cameră, și ne-a întrebăt: ?: ’’măi băieți, UTCB-ul tocmai s-a calificat la un concurs internațional de case solare, vă interesează?’’. Tocmai ce mă mutasem împreună cu Cătălin și Octav, în noua cameră de cămin din C7, Lacul Tei. Revenisem la București, la Master, după prima tentativă de a mă rupe de București. In acea vară, după absolvire, am dat inițial adminterea la Master la Cluj, unde am primit prea târziu acceptul. M-am reîntors în București, deși nu am rezonat cu orașul  niciodată. Nu știu de ce. Pur și simplu mi se pare greu de locuit și stresant ca oraș. 

Cu Ancuța în ușă – eram toți uimiți. Gândul meu a fost: ‘’wow – se întâmplă!‘’. ‘’Băieți – ne băgăm?’’

Am scris aplicația comună, CV-urile și scrisoarea de intenție și în câteva zile ne-am dus cu dosarul în dinți la Mincu, unde era echipa de Project Management pentru Solar Decathlon. Oana Mihăiescu s-a uitat lung de după ochelari și s-a mirat: Racheț la Construcții?? Da – era cam rar să vezi plete prin Facultatea de Construcții din București la vremea aia.

După o săptămână am primit răspunsul – am fost acceptați la pachet toți 3. Motivul determinant a fost poza cu scărpinatul Saint Bernardului de la Curmătura. Era semn că suntem că putem lucra în echipă, deși Oana era un pic îngrijorată ca noi 3 să nu rămânem cumva enclavă. Și am cam fost, pentru că am descoperit că lucram foarte bine împreună toți 3. 

Așa a început pentru mine epopeea numită PRISPA, în care am intrat ca mega-inginer, cu pretenția de dă bă casa să îi calculez grinda și lasă-mă cu concepte și filosofii (zicală adresată spre echipa de arhitectură) și am ieșit făcând, în cei 2 ani de voluntariat, 10% inginerie și 90% altceva: machete de arhitectură, prezentări, comunicare, fundraising, strategie, tăiat lemne, dulgherit, costruit, pus rigips, și lista continuă. Aici am sudat o camaraderie strânsă cu Octav și Cătălin, asta și pentru că stăteam împreună în aceeași cameră de cămin – 122/C7 și lucram foc continuu împreună, dar și pentru că ne completăm în gândire, lucru, aptitudini, viziune, anduranță, pasiune pentru construcții dar și pentru lucrul bine făcut, aveam cam aceleași gusturi la muzică, plimbări în natură. Azi acest TRIO se numește Inginerie Creativă.

Primul an de PRISPA a fost greu de rumegat. Multe multe discuții, mulți oameni, multe întâlniri de cunoaștere, de organizare, de reorganizare, jocuri și joculețe, teste, lucru aparent cu un sens greu de găsit. M-am întrebat în prima parte a proiectului ce dumnezeu caut aici. Erau peste 70 de oameni, toată lumea vorbea, nimeni nu se înțelegea cu nimeni. Eu absolvisem facultatea, eram deja la Master, nu mai eram chiar student și lucram de zor într-un job corporatrist, proiectant de mall-uri. Eram destul de stresat de costurile vieții în București. Imi era greu să înțeleg cum să faci voluntariat, cum să pierzi câteva ore bune săptămânal fără să îți iasă ceva. Ora de viață în București pe mine mă costa 2 ron, deci eu în cele 8 ore de lucru trebuia să pot să câștig suficient cât să mă întrețin, ca apoi următoarele 8 ore din zi să le dedic facultății și învățatului și restul de 8 ore să le impart între somn, igienă personală și voluntariat. Calculul îmi dădea cu virgulă la vremea respectivă și deveneam tot mai sceptic cu privire la misiunea echipei noi formate. Mi se părea că se vorbește mult prea mult și nu se face practic nimic iar lumea era prea relaxată. La vremea respectivă eu nu vorbeam mai mult de 5-6 cuvinte pe minut și nu simțeam nevoia să socializez prea tare iar stresat era starea mea definitorie de spirit. A cam rămas și acum aceeași :), lucrez la asta încă. 

Câteva luni am pus pe hold implicarea mea în proiect și m-am retras, supărat / nervos cumva că nu se întâmplă nimic. M-am concentrat pe muncă și facultate. Venise între timp și sesiunea iar la birou proiectele erau din ce în ce mai solicitante și am zis: nu mai pot să le împac pe toate. 

Dar a fost un moment de criză pentru toată echipa, pentru că feedback-ul primit din exterior pe proiect nu era pozitiv, iar oamenii tot plecau. Atunci Pierre s-a hotărât să îi adune pe toți și să facă un workshop intens, departe de București, într-o zonă retrasă, la țară, de unde nu se pleacă până când nu știe clar fiecare ce are de făcut, ce poate face și până când soluția nu este gata. Așa a fost workshopul de la Domnești, casa de vacanță a lui Mihnea Ghilduș, unde ne-am înghesuit peste 40 de oameni pentru câteva zile, cu un scop clar: varianta finală a proiectului de casă pentru concurs. 

Despre proiect poți vedea un documentar aici –  Documentar PRISPA. Tot proiectul a fost open source, el se găsește de descărcat aici –Documentații case SDE 2012 dar partea cea mai faină a fost că pentru prima oară pentru România 

– o casă a fost pusă pe bancul de probe și testată, instrumentată și monitorizată – Rezultate monitorizare case. 

Din experiența asta am învățat foarte multe, dar cel mai mult am realizat că in România sunt foarte multe lipsuri la nivel de construcții, că suntem foarte mult rămași în urmă și că toată Europa este mult înaintea noastră. 

Așa am pornit la drum cu Inginerie Creativă