Salut!

Sunt Marius Șoflete, structurist, proiectant certificat de case pasive, trainer atașat Ordinului Arhitecților din România, dulgher de ocazie, antreprenor și de puțină vreme blogger. Sunt pasionat de construcții în general, știință și tehnologie, dar și de aviație, aeromodelism, muzică și arte vizuale, călătorit în natură, descoperit țări și culturi, gătit și motivat permanent de setea de cunoaștere. Sunt un întrebăcios și un curios constant, îmi pun tot timpul întrebări pertinente și mă lupt cu buclele de gândire formate în căutarea răspunsurilor cele mai bune, nu sunt cel mai organizat și punctual om de pe pământ (încerc să lucrez la aceste lucruri, că știu că îi supără pe cei din jur), sunt un pic – (poate mai mult) – boem și visător – (dar realizarea visului este cel care te ține motivat permanet), introvert – (este un cuvânt definitoriu al ingineriei!) în ciuda oralității educate, (nu neapărat native) – câștigată în mare parte prin concursurile de bancuri la care am participat dar și a unor proiecte din care am învățat mai ales să vorbesc. Îmi plac oamenii, cred în existența unei spiritualități fundamentale și mai cred că tot ce ți se întâmplă în viață, bine sau rău – are un scop principal – să înveți din asta și să iei ce îi mai bun, pentru a deveni cea mai bună versiune a ta.

Am sadisfacția să spun că fac ce îmi place și îmi place ce fac în egală măsură, lucrând într-un domeniu care mă pasionează direct și conex. Am ajuns la Facultatea de Construcții îmbinând 2 pasiuni – aeromodelismul, început în clasa 1-a, transformat în machetism static după ce în clasa a 6-a mi-am rupt un picior lansând în zbor primul meu aeromodel proiectat de la zero alături de nea Relu – pilot veteran de război care se mutase la acea vreme în cartier, dar de la care am învățat calculul aeronautic al modelelor, experiență după care m-am apucat de machete de case din lemn tăiat la traforaj și aprofundarea fizicii și a matematicii în liceu sub îndrumarea profesoarei de fizică, datorică căreia am ajuns de mai multe ori la olimpiadele naționale de fizică, studiind în fiecare zi din ultimii 2 ani de liceu zi de zi câteva ore, după școală. Hotărârea de a merge la Construcții, în ciuda opunerii mamei, a fost una scurtă: urma să muncesc cel puțin 8 ore pe zi pentru următorii 40 de ani, ceea ce ar fi însemnat cel puțin 76.000 de ore “chinuite’’ și pierdute, dacă nu făceam ce îmi plăcea. Realitatea e mai simplă: nu îmi ajung 8 ore pe zi, petrec în medie 12 lucrând, + ceva weekenduri, bugetul de 76.000 de ore se consumă în mai puțin de 25 de ani… trăiți, nu munciți 🙂
Unde mai pui că e un domeniu în care bucuria care vine când vezi rolul gândirii materializat – adică structura ridicată este greu de comparat, și dacă te mai bucuri și de procesul în sine de creație și gândire, care pe mine cel puțin mă ține treaz și activ,

Anii de facultate au fost interesanți pe mai multe planuri. Dacă în liceu am fost tocilarul clasei, în facultate procesul de învățare a fost mult mai simplu, antrenat fiind de orele suplimentare de lucru la fizică și am ales să învăț ce îmi trebuie și cât imi trebuie, să muncesc în paralel și să călătoresc, să descopăr țara. Dar într-un final tot m-am lăsat absorbit atât de studiu, descoperiind tot mai mult știința construcțiilor, dar și de lucru, pentru că în anul 2 m-am angajat la un atelier de machete de arhitectură, unde practic proiectam la o scară mică dar și executam structuri de clădiri diverse. Proiectam în CAD, tăiam pe CNC, îmbinam, lipeam, construiam! Îmi antrenam mintea atât teoretic cât și practic! Aveam în mână cele mai noi tehnologii din România din domeniul machetării și retrăiam la o altă scară prima pasiune. Și făceam și bani din asta, și nu puțini pentru vârsta și cunoștiințele de atunci. Le sunt recuoscător Alex și Laurei de la SpotDesing (FabLab) pentru această frumoasă perioadă din studenție și de nopțiile întregi petrecute în atelier, construind machete. Spre sfârșitul facultății, ca orice tânăr entuziast, mă vedeam proiectând mega structuri și mi-am căutat drumul spre ele. Am lăsat lumea machetelor și am m-am angajat la una din cele mai vechi firme de inginerie din București – Stizo Proiect. Mai rămăsese din ea o mână de oameni cărunți și trecuți prin viață, dar adevărate enciclopedii în domeniul construcțiilor, care aveau nevoie de un junior autocadist, cu care să digitalizeze desenele. Sinergia s-a produs aproape instant – eu – student în ultimul an, – avid de informație – ei – domn Venat, domn Vasiliu și domn Trisnevski doldora de informații în construcții, și pe lângă experiență aveau lucrări provocatoare. Așa am aflat multe povești din ‘acele’ vremuri, de la ce însemna să fii proiectant sub rigorile partidului la cum se rezolvau multe probleme cu foarte puține resurse, dar cu multă ingeniozitate. Am avut acees de la informații prin viu grai, la bibilotecă tehnică de colecție și o arhivă de 30 de ani de proiectare. Nu mai stăteam nopțile cu nasul în lipici, ci cu nasul în planșe. Cu ei am făcut prima mea structură metalică proiectată integral: hala de producție a pastilelor de uraniu îmbogățit de la Mioveni. Da – ca proaspăt inginer în devenire, pasionat de fizică, am ajuns ca prima mea lucrare să fie legată de fizica nucleară. Săracul șef de producție – atât de mult l-am exasperat cu întrebări când mergeam în vizite de șantier, încât a cedat și mi-a arătat tot procesul de producție al nucleelor pentru reactoarele de la Cernavodă. Și lucrările interesante cu ei au continuat – de la un turn de răcire de 130 de metri la termocentrala de la Rovinari, la diverse construcții industriale, din zona maritimă și petrolieră și chiar la anumite detalii de fundații de la Catedrala Mântuirii Neamului.

Învățam foarte multă teorie, începeam să văd șantiere, dar totuși ceva îmi lipsea. Contactul cu materialul în sine. Ingineria este știința materialelor, ca definiție. dar nu aveam atât de mult contact cu elementul de bază. Așa am ajuns în taberele de meserii de la castelu Banffy de la Bonțina, unde în ultimii ani întreg castelul s-a restaurat cu ajutorul a mulți voluntari, lucru care s-a transformat într-un sistem de practică și studiu de fapt. 3 ani la rând am făcut, în timpul verii, cursuri aplicate de dulgherie tradițională – construind o șarpantă barocă, zidărie tradițională – rezidind bolțile castelului și pietrărie – cioplind ancadramente de ferestre. Aici am simțit greutatea materialului la ridicare, duritarea lui la cioplire sau tăiere, tensiunile ce apar în material după ce e pus în operă și se încarcă structura sau mortarul care trece din semilichid în solid și rezistent. Tot aici, în aceste tabere am cunoscut câțiva meșteri localnici foarte buni: de la Marton – șeful întregii echipe, polivalent în meserii, la Levente – dulgher certăreț cu proiectanții care nu vedeu în spațiu, la Piști Bacii în mâna căriua cărămida se spărgea fix la unghiul la care trebuia să între în boltă și mai ales Zoli – maistrul pietrar, care își intensifica lovitura în piatră după intensitatea sunetului loviturii anterioare. Să nu mai spun de faptul că era expert la propriu în curente de arhitectură și detalii specifice diverselor perioade istorice. În plus am văzut o disciplină a muncii și o implicare a lor în proiect pe care greu am regăsit-o ulterior.

După terminarea facultății am continuat cu studii de masterat în Inginerie Structurală, adică domeniul care se ocupă mai în detaliu de proiectarea structurilor de rezistență al construcțiilor – prin care clădirea concepută inițial ca formă, geometrie și spațialitate de un arhitect, ajunge la inginer, care trebuie să o facă să stea în picioare la toate forțele care o solicită – greutatea proprie, greutatea oamenilor care o ocupă, zăpadă, vânt, cutremur, foc și orice alt fenomen. E o lume a numerelor, cifrelor, formulelor, a matematicii și a fizicii – un deliciu! așa că am continuat să visez mare și acum mă visam … molar! Adică proiectant de mall-uri. În scurt timp am aplicat la un post de inginer proiectant la o firmă care făcea astfel de lucrări și m-am mai văzut bifând o etapă în desăvârșirea profesională, așa cum o vedeam atunci. Am ajuns corporatist într-un mediu cu un colectiv tânăr, dinamic și capabil, și specializată pe centre comerciale mari și mall-uri. După 3 astfel de proiecte, în care am lucrat într-o echipă faină de altfel, alături de care am lucrat de la de la structuri metalice la structuri prefabricate din beton și fundații cu tot felul de probleme, sub presiunea de reduceri maximale de costuri și constrângeri mari de timp în proiectare, mi-am dat seama că sunt într-o zonă în care nu mă regăseam, care nu mă reprezenta și în care foarte mult nu te poți dezvolta.

Norocul a fost că în această perioadă un grup de 6 arhitecți s-a calificat la un concurs internațional de case solare și aveau nevoie de echipa extinsă. Așa am intrat alături de Octav și Cătălin, cu care deja stăteam împreună în camera de cămin, în echipa PRISPA – prima echipă a României care s-a calificat și a participat la Concursul Internațional de Arhitectură și Tehnologie dedicat caselor solare – Solar Decathlon Europe, ediția 2012. Visul meu de la începutul facultății de a fi implicat într-un un proiect internațional, provocator, interdisciplinar, pe care îl tot așteptam să se întâmple, a bătut acum ad-linteram la ușa camerei noastre de cămin, când Ancuța Neagu – coordonatoarea departamentului de cercetare din UCTB a venit să ne întrebe dacă nu vrem să aplicăm la acest proiect. Nu am stat pe gânduri, ne-am făcut împreună dosarul de aplicare și ne-am prezentat cu el. I-am impresionat că veneam 3 ingineri la pachet și poza cu toți 3 scărpinând un Saint Bernard în vârf de munte a fost decisivă. Au urmat 2 ani de voluntariat, de o intensitate nebună, fundamental reformatori, în care am învățat enorm, probabil cât în mod normal în 10 ani. Am făcut doar 10% inginerie și 90% multe alte lucruri: de la planșe de instalații la machete de studiu, de la strângeri de fonduri la construit fizic, de la discursuri și prezentări la cum să legi în macara, cum să pui cabluri, cum să vinzi. De toate. Dar despre PRISPA și ce am învățat aici voi dedica un articol separat. Punctez doar că de aici începe toată povestea INGINERIE CREATIVĂ și aici eu, Cătălin și Octav ne-am sudat și ne-am format ca echipă.

cursurile de la OAR
workshopuri
participare la conferințe și traininguri din exterior
evoluez continuu. simt nevoia de evoluție constantă
mi-am mai antrenat spiritul oratoric / pseudojurnalistic / cum o fi / scriind diverse articole în diverse reviste – Dulgher, Zeppelin, Arhitectura, Intarzia
Șoflete punct ro se adresează – …. / vreau să înțelegem mai bine cum funcționează o clădire. Noi ca români – avem cele mai performante mașini și cele mai noi spartphone-uri, dar construim ca în epoca de piatră.